Spaghetti şi proiectele din sertar

Aseară am gătit spaghetti. De obicei, le evit. Sunt lungi şi se mănâncă relativ “complicat”, dacă ții la maniere de la masă. Cu lingura şi furculița. Le învârți, le roteşti, le răsuceşti până când, cu chiu, cu vai, încap în lingură şi capetele rebele se adună cuminți, ca într-un cuib. Însă când să mănânci, constați că e prea mult, cantitativ şi volumentric, şi că nu încape tot ce ți-ai propus într-o singură gură. Lingura pare deodată prea mare. Deşi “selectezi” doar două fire de paste, nu patru, nici şase, când le aduni în lingură, tot multe sunt! Tot mare volumul din lingură! Atunci, ce-i de făcut? Să le mănânci pe rând, una câte una?
Aseară am descoperit o variantă! Ce se poate face cu spaghetti prea lungi?
Copilul meu, la terminarea cinei, pe când încă stăteam la masă şi mai povesteam aventurile unei zile de marți, a luat cu mâna, din bolul în care rămăseseră ceva paste neconsumate (mereu fierb prea multe!) un fir. Şi a început să se joace cu el: l-a prins de cele două capete şi l-a învârtit o vreme, ca pe o coardă la care ar putea sări o fetiță miniaturală. Se mai oprea, mai gusta un capăt, mai învârtea coarda…
Rosita, cățeluşa, omniprezentă şi “omniatentă” când e vorba despre mâncare, privea cu nesaț cum coarda din spaghetti se învârte în aer şi îşi micşorează dimensiunile. Copilul a văzut-o. Generos din fire, i-a oferit şi ei o pastă lungă. Am măsurat-o: are vreo 55 de centimetri! Aproape 60! De aceea nu îmi încap două în lingură!
Rositei, cum vă spuneam, i s-a oferit o pastă lungă şi delicioasă. Dar nu oricum! Trebuia să o prindă din zbor! Pasta se învârtea haotic pe cerul bucătăriei, destul de aproape de nasul sensibil al Rositei. Dar era foarte rapidă! În mâinile agile ale copilului, pasta părea o panglică manevrată spectaculos de o sportivă într-o probă de gimnastică la sol. Rosita sărea, alerga, clămpănea sonor şi în gol cu dințişorii pregătiți de degustare. Fără succes!
Proba s-a complicat: deodată, panglica delicioasă s-a dublat. Copilul mai luase una. Acum, Rosita avea două şanse la reuşită. Fiecare gură de paste, obținută cu salturi de cățel dresat de la circ, era celebrată cu hohote de râs şi încurajări.
Văzând succesele Rositei, din ce în ce mai pricepută în a prinde spaghettele zburătoare, copilul a vrut să experimenteze şi el distracția cățelului. Am fost desemnată să manevrez pastele în aer, în timp ce Rosita şi băiețelul meu, metamorfozat temporar în cățel, se luaseră la întrecere în cea mai distractivă vânătoare de spaghetti din lume. Când pastele s-au terminat ( deci nu am fiert prea multe!) a început o urmărire pe sub masă, în patru labe. Cu tăvălit pe jos, exact aşa cum fac, în general, cățeii când se joacă în iarbă. Am fost invitată să iau parte la experiența inedită numită “să vedem cum e să fii cățel”. Să reuşeşti să faci anumite lucruri fără mâini, să comunici fără să articulezi cuvinte inteligibile, să vezi lumea de jos în sus… Distracția a meritat fiecare minut. A fost una dintre cele mai amuzante reprize de joacă ale acestui an!
Iar concluzia serii a fost că o idee simplă, aşa cum poate fi un fir de spaghetti transformat în coardă, dacă este pusă în aplicare, va genera noi şi noi idei, din ce în ce mai bune. O inițiativă originală poate creşte şi se poate transforma într-un proiect complex şi pasionant, cu condiția să FACI primul pas. Să ACȚIONEZI. Să iei pastele cu mâna din castron!
Te-ai gândit ce ai să găteşti diseară?
Ce proiecte așteaptă demult în sertarul biroului sau al minții tale, pentru a fi transformate, cât mai curând, în “spaghetti” creative şi generative?